De necuibarit

M-as cuibari intr-un boboc de floare. Un boboc galben-portocaliu, cum am vazut de curand in curtea unei biserici catolice. As sta acolo ghemuita, printre petale, sa-mi miroasa frumos si sa-mi fie drag de catifeaua dulce ce bland ma-nveleste. M-as cuibari intr-o ghinda. Una verzui-maronie, cum am zarit de curand pe poteca unei paduri ortodoxe. As sta acolo ghemuita, sa-mi miroasa a verde si a brun si sa-mi fie drag de veveritele vesele ce ma jumulesc cu sarg. M-as cuibari intr-un mar. Unul proaspat, zemos si acrisor, nu prea dulce si lesinat, ci unul viu si indraznet, cum am mancat de curand intr-o gradina evanghelica vizitata-n amurg. As sta acolo ghemuita, printre plamani de fruct si prin samburi, sa fac baie in aroma si sa bucur copiii ce musca din mine cu dinti de nelapte. M-as cuibari in bratele tale. Asa cald cum e afara, as sta transpirata la pieptul tau asudat, sa facem atata sauna impreuna incat sa nu mai stim de unde provine caldura, din noi sau de afara. Dar bratele tale nu sunt… nu imi sunt… si atunci nu-mi ramane decat sa ma ghemuiesc singura, ca pe vremuri in pantec de mama, si sa astept. Sa mai treaca o vara torida, apoi o toamna-nnoptata si tot asa… pan’ oi uita de tot ca am avut candva un vis cuibarit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu