Des, spre inimi tacand

– celei ce nu (se) mai cauta, gasita fiind – Nu-ti fie teama sa plangi. Recuperarea ori vindecarea (sau cum mai vrei tu s-o numesti) nu cuprinde-n ea numai veselie, bucurie, cantec zburdalnic, inima usoara, zambet larg pe fata si-n suflet, ci si intristari. Prapastii adanci din care nu poti iesi pocnind din degete, fara pic de truda, maluri sterpe din care nici umbra ori urma de iarba nu creste, ceruri intunecate din care nici clipa de soare nu se iteste. Nu-ti fie teama sa-ti recunosti plansul. Infrangerea, frangerea, lasarea tuturor celor ce ti-au fost pana mai ieri calauza ori tel, principiu de viata (sau de non-viata). Nu sta sa analizezi la nesfarsit cauza lacrimii. Intensitatea ei. Urcusul ei inspre ochi, nemaiascunderea ei, neoprirea ei, coborarea ei inapoi in suflet. Mai bine lasa lacrima sa-si faca linistita, si ea, rostul ei. Alaturi de, impreuna cu, ori separat de zambet. Cum alege ea. Nu despica tu firu-n patru sau si mai mult de atat. Nu-ti fie teama de inima-ti trista. Urma bucuriei autentice locuieste firesc si-ntr-o lacrima. Doar las-o sa fie. Sa-ti fie si sa-ti aduca…ce e de adus. Nu te gandi tu ce-ai fi vrut ori ce-ai vrea/astepta sa-ti aduca. Zilele si noptile tale nu mai sunt cum au fost. Nu te ghida, din nou, dupa masti. Nici dupa cele ce te-nconjoara, nici dupa ale tale proprii pe care, din teama, din obisnuinta, din dorinta de scut ori protectie ti le-ai tot construit cu migala. Nu vezi cum cad toate si te lasa nud in fata adevarului? Lasa mastile. Toate mastile. Sa fie in lumea lor, nu si-n a ta. Invata, cuminte, ca, uneori, despre o… Dragoste mare nu se scrie, nu se povesteste, nu se rade, nu se cuvanta ori canta. Se tace. Adesea in lacrima.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu